Palatul Mogoşoaia

UN PALAT DE O SURÂZĂTOARE GRAVITATE

Dintre toate reşedintele lui Constantin Brâncoveanu (Mogoşoaia, Potlogi, Doiceşti, Brâncoveni, Sâmbăta de Sus), palatul de la Mogoşoaia este nu numai cea mai rafinată dar si cea mai bine păstrată până astăzi, un concurs fericit de împrejurări şi moştenirea lui de către Martha Bibescu – care l-a restaurat cu grijă, redându-i frumuseţea de altădată – salvând de la distrugere o perlă a arhitecturii noastre rezidenţiale.

Spre deosebire de palatal de la Potlogi – care, dintr-o grămadă informă de ruine, a fost reconstruit în anii ’60 ai veacului XX - , cel de la Mogoşoaia ne-a parvenit fără prea mari modificări ale arhitecturii exterioare, în structura lui putând fi admirate şi astăzi elementele de bază ale stilului brâncovenesc.

Situat la aproximativ 15 km N-V de Bucureşti, având un lac şi o pădure, satul Mogoşoaia a fost cumpărat în 28 ianuarie 1681 de către marele postelnic Constantin Brâncoveanu. Trei luni mai târziu, în 7 aprilie, Brâncoveanu va mai cumpăra un teren în Mogoşoaia, întreaga moşie, de 1390 de stânjeni, fiind achiziţionată la preţul de 670 ½ ughi.

PARACLISUL DOMNESC

Născut în 1654, ca fiu al lui Papa Brâncoveanu şi al Stancăi Cantacuzino, viitorul domnitor al Ţării Româneşti va moşteni o mare avere, realizată de bunicul său patern, Preda Brâncoveanu. Atras de frumuseţea Mogoşoaiei, moşia sa fiind situată chiar pe malul lacului, Constantin Brâncoveanu va construi la început o biserica purtând hramul Sfântului Gheorghe şi servind drept paraclis al viitoarei curţi domneşti. Biserica a fost terminată în ziua de 20 septembrie 1688, după cum glăsuieşte şi pisania sculptată în piatră, aşezată în pridvor, deasupra uşii de la intrare: “O au radicat şi o au făcut Costandin Brâncoveanul vel logofat… ca bună pomenire lui şi părinţilor lui în neuitat să lase şi să ramâie, care s-au zidit în zilele creştinului domn Io Şărban Cantacuzino Basarab Voevod, de la spasenia lumii 1688, septemvrie, zile 20″.

Biserica – zidită din căramidă – are formă de navă, zidurile laterale fiind legate între ele prin ziduri transversale şi acoperite cu bolţi cilindrice şi calote semisferice, iar pridvorul se sprijină pe opt coloane rotunde, din cărămidă. În interior, pe peretele apusean al pronaosului, se păstrează tabloul votiv reprezentându-i pe Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu si Matei), în partea dreaptă, iar în partea stângă pe Doamna Maria, soţia voievodului, şi cele şapte fiice ale lor (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa şi Smaragda).

În partea dreapta a pronaosului se află mormântul prinţului George Valentin Bibescu (m. 2 iulie 1941), ultimul proprietar al domeniului de la Mogoşoaia. Împreuna cu soţia sa, Martha, în 1912 el va repara biserica, o va înzestra cu icoane împărăteşti şi se va îngriji de curăţirea picturii şi a catapetesmei. Şase decenii mai târziu, în 1976, lucrarile de restaurare a picturii şi a pronaosului vor fi reluate. Din păcate, efortul va fi anihilat de cutremurul din 1977, care a avariat grav biserica. Lucrările de reconstrucţie şi consolidare vor fi reluate în 1978.

“Bisericuţa aceasta – aprecia Grigore Ionescu – lăsată în afară, către colţul dinspre Miazazi-Răsărit al incintei noului palat, deşi importanţa ca monument de arhitectură, rămâne totuşi artisticeşte departe de construcţiile de mai târziu, care aveau să caracterizeze, cu înfaţişarea lor bogată, cu proporţiile lor izbutite şi cu stilul lor preţios, toată vremea strălucită a lui Constantin Brâncoveanu”.

Dacă paraclisul de la Mogoşoaia nu s-a ridicat la nivelul artistic atins de celelalte biserici brâncoveneşti – între care Mănăstirea Hurezi, capodoperă a arhitecturii româneşti, palatul pe care Brâncoveanu il va ridica pe malul lacului va fi, de departe, cea mai elegantă construcţie civilă a epocii sale.

La numai o lună de la sfinţirea bisericii, în octombrie 1688, Constantin Brâncoveanu va deveni domn al Ţării Româneşti, după moartea lui Şerban Cantacuzino. În casele boiereşti de la Mogoşoaia – pe care le cumparase odata cu moşia, noul domnitor va primi, în primavara lui 1689, pe Ladislau Csaky, solul împaratului venit să-l felicite cu ocazia obţinerii noii sale demnităţi. Uneori, vara, în aceste case, Brâncoveanu va întruni Divanul Domnesc.

Cum fastul specific unei curţi domneşti nu mai putea fi asigurat de vechile case boiereşti, Constantin Brâncoveanu se decide să-şi construiască pe malul lacului o reşedinţă demnă de rangul său, în care să-i poată primi pe ambasadorii străini fără nici un complex. Deşi existau curţi domneşti la Bucureşti şi la Târgovişte, Brâncoveanu va crea la Mogoşoaia o Curte paralelă, în care se va concentra viaţa domnitorului şi a suitei sale. Poate că modelul i-a fost sugerat de Franţa contemporanului său Ludovic al XIV-lea, care ridicase, în a doua jumătate a aceluiaşi veac, incomparabilul palat de la Versailles, în jurul căruia va gravita întreaga viaţă politică a monarhiei franceze.

PALATUL PREALUMINATULUI DOMN

Nu se cunoaşte data începerii lucrărilor la noul palat din Mogoşoaia, ci numai cea a terminării lui. O putem citi din pisania existentă în foişorul de pe latura de răsărit a palatului, prinsă în zid deasupra uşii din pridvor: “Acest palat den temelie iaste zidit si înfrumuseţat de preluminatul înălţatul Domn Io Costandin Basarab voevod, dăruit şi dat la al doilea lui fiu, lui Ştefan B[râncoveanu], moştenire ohabnică, săvârşind acest frumos lăcaş la anul de la Hs 1702, meseţa/ luna/septemvrie 20″. De remarcat că palatul este inaugurat tot pe 20 septembrie, ca biserica, dar la paisprezece ani distanţă.

Palatul este situat pe malul lacului, pe latura sudică a unei curţi dreptunghiulare. Pe latura de răsărit, în centru, se afla poarta de intrare în curtea palatului, deasupra căreia, la începutul secolului al XIX-lea, se va construi un foişor. Lângă poartă au fost zidite mai multe încaperi pentru corpul de gardă.

În colţul de răsărit al curţii, pe partea dreaptă a intrării, se află o cladire ce se remarca prin cele opt coloane ale porticului şi prin acoperişul piramidal. Este bucătăria palatului, cuhnia, compusă dintr-o încăpere centrală înconjurată de patru cămăruţe. “Încaperea propriu-zisa a bucătăriei – scria Grigore Ionescu -, prinsă în mijloc, este o prismă cu bază pătrată, supraînălţată de o boltă octogonală, ale cărei feţe, curbându-se către centru, se termină într-un înalt turn-lanternă, străpuns de ferestruici înguste: coş de fum şi mecanism de ventilaţie în acelaţi timp”. Cuhnia este amplasată la distanta de palat, pentru a se evita incendiile – ca la Potlogi -, dar această poziţionare prezenta şi unele inconveniente, pe care Antonio Maria del Chiaro, secretarul italian al lui Brâncoveanu, nu a ezitat să le nominalizeze în memoriile sale: “...mesele sunt foarte îmbelşugate, dar bucatele […] sunt veşnic reci, din cauză că se obişnuieşte în Valahia ca cuhnia sa fie aşezată într-un colţ al curţii, deci foarte departe de casă”.

Pe latura de miazănoapte a curţii palatului se mai află o poartă monumentală care duce spre livadă, al cărei element remarcabil este frontonul, ce conţine un grup statuar neoclasic, având-o în centru pe zeiţa Minerva. Sculptura datează din 1820 şi se afla deasupra uneia dintre întrările casei banului Dumitrache Ghica din Bucuresti.

În colţul de răsărit al curţii palatului întâlnim o constructie masivă, a cărei arhitectură tinde să se încadreze în cea a ansamblului, copiind unele elemente specifice palatului. Clădirea se remarcă prin vastul portic de coloane de caramida – de la parter şi etaj –, a cărui sursă de inspiraţie se regăseşte în porticul cuhniei. Aceasta impozantă şi insolită clădire a fost construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de prinţul Nicolae G. Bibescu (1830 – 1 iunie 1890), proprietarul de atunci al domeniului, şi este cunoscută sub numele de Villa Elchingen. O botezase astfel în cinstea soţiei sale, Helene - Louise Ney d’Elchingen (3 aprilie 1842 – 5 iulie 1893), nepoata mareşalului Michel Ney. Vila va fi transformată în stil brâncovenesc, în deceniul al treilea al secolului XX, de către fiica Marthei Bibescu, Valentina, şi soţul ei, Dimitrie Ghica-Comăneşti, după planurile arhitectului G.M. Cantacuzino.

Palatul de la Mogoşoaia are un plan regulat, regtangular, cu două decroşări pe latura dinspre lac şi două pe celelalte laturi, fiind structurat pe trei nivele: subsol (pivniţă), parter si etaj. Pivniţa se remarcă nu numai prin dimensiuni (16,05 x 14,10 m), ci si prin masivitate: un solid pilon central o împarte în patru încăperi, acoperite cu câte o cupolă pe pandantivi.

Parterul cuprindea opt încaperi destinate slujitorilor domnitorului. Etajul era afectat în întregime familiei Brâncoveanu, fiind format din apartamentul Domnului (cuprinzând două încăperi şi marea sală a spătăriei, loc de desfăşurare a ceremoniilor şi Divanului Domnesc), al Doamnei (compus tot din două încăperi, azi reunite într-o sală mare) şi un al treilea, mai mic.

La etaj se află şi elementul arhitectural cel mai rafinat al palatului: splendida loggie de pe faţada dinspre lac, inspirată după cele veneţiene. Socotită “modelul cel mai frumos şi mai bogat de arhitectura civilă românească veche pe care îl avem”, loggia de la Mogoşoaia, cu cele şase coloane din piatră ce sprijină cinci arcade în acoladă, este încadrată de două foişoare uşor decroşate (adaugate la renovarea din 1860-1880), ce se remarcă prin coloane cu bogate capiteluri sculptate în piatră.

Faţada de răsărit a palatului are şi ea un element care o particularizează: foişorul, sprijinit pe opt coloane din piatră şi având o balustradă bogat decorată. La foişor se accede din exterior printr-o scară monumentală adosată faţadei, element ce se regăseşte şi la reşedintele brâncovenesti de la Potlogi şi Mănăstirea Hurezi. Pe bolta foişorului s-au păstrat porţiuni din pictura murală originară, cu motive geometrice şi vegetale stilizate.

La etaj se află – probabil, în sala spătăriei – o frescă mare, ce istorisea, în tablouri de câte 2 m înălţime, călătoria domnitorului la Adrianopol, în 1703, şi întalnirea cu sultanul. Fragmente din această frescă se mai păstrau încă la jumătatea secolului al XIX-lea, majoritatea picturilor, stucaturilor şi decoraţiilor interioare fiind distruse în 1775.

OSPEŢELE BRÂNCOVENEŞTI

Asupra ospeţelor de la curtea Brâncoveanului ne-a lăsat interesante mărturii chiar secretarul italian al domnitorului, Antonio Maria del Chiaro, care povesteşte cum s-a desfăşurat banchetul de Anul Nou. Opulenţa acestor festine este astfel descrisă: “Masa însă urmează cu tot mai mare veselie, sporită mereu de belşugul vinurilor celor mai bune. Mâncările sunt foarte multe şi bine gătite, după moda nemţească, frantuzească sau italienească. Era un foarte vechi obicei ca la banchetele solemne de la Curte, ca şi la nunţile boiereşti, să nu se ridice farfuriile de pe masă când se schimbau felurile de mancare, ci se puneau una peste alta, cât era masa de lungă, încât se facea un edificiu de farfurii asa de înalt, că boierii comeseni, chiar stând în picioare [cu prilejul închinărilor], nu se puteau vedea dintr-o parte în alta a mesei”.

Aceleaşi impresii le întâlnim şi în relatarea lui Edmund Chishull privind recepţia dată de Constantin Brâncoveanu în cinstea ambasadorului englez William Paget, în 25 aprilie 1702: “Azi dimineaţă, la orele 9, Excelenţa Sa a întors vizita Domnului, care l-a primit în capul scării şi l-a întreţinut mai întâi vreo ora şi jumătate stând de vorbă cu el, după care Excelenţa Sa a fost condusă în sala de mâncare, unde era întinsă o masă lungă şi bogat încărcată, la care s-au aşezat, la cină, Domnul şi Excelenţa Sa, la dreapta lui. […] Masa s-a prelungit mai bine de şapte ore, în care timp au urmat multe rânduri de bucate deosebite, constând din mâncări alese şi scumpe, cu belşug de vinuri minunate. […] Aici am fost martorii unor dovezi neobişnuite de curtenie, ospitalitate si purtare amabilă din partea boierimii româneşti, dar îndeosebi din a Domnului însuşi, care a băut în sănătatea şi norocul fiecăruia dintre străinii de la masă. […] Palatul Domnului, cu apartamentele şi grădinile ce ţin de el, sunt într-adevar mândre şi măreţe, şi deşi nu pot fi comparate cu cele ale unor alti principi creştini, sunt cu mult mai presus de acelea în care turcii neluminaţi se complac cu atâta ifos”.

Din păcate, acest fastuos mod de viaţă a fost brutal întrerupt la 4 aprilie 1714, când domnitorul Constantin Brâncoveanu este detronat la Bucureşti şi dus la Constantinopol împreună cu întreaga familie, unde, în 15 august 1714, va fi decapitat împreună cu cei patru fii ai săi. Ultima oprire la Mogoşoaia avusese loc în martie 1714, când domnitorul se întorcea de la Târgovişte, permiţându-şi, în drum spre Bucureşti, câteva clipe de răgaz în reşedinţa favorită. Nu avea să ştie atunci că era pentru ultima dată în viaţă când mai putea admira, în ceasuri de linişte, de pe loggie, reflectarea palatului în apa limpede a lacului.

PALATUL ÎN VREMURI DE RĂSTRIŞTE

După [ 1714, ] întreaga avere a lui Constantin Brâncoveanu va fi confiscată, cu acest prilej fiind risipite toate bogăţiile interioare ale Mogoşoaiei (mobilier, covoare, argintărie, carţi etc.). Ulterior, moşiile şi palatele lui Constantin Brâncoveanu vor fi răscumparate de la turci de către noul domnitor, Ştefan Cantacuzino. În 1714, Palatul de la Mogoşoaia a fost transformat în han. Călătorul francez Aubry de la Motraye, care l-a vizitat şi a locuit în el pe 14 octombrie 1714, ne-a lăsat o frumoasă descriere a clădirii: “…trecurăm pe la şapte ceasuri pe langă un edificiu destul de mare şi destul de măreţ. Întrebarăm calauza: ce sa fie? Ne răspunse că era un palat ce se chema Mogoşoaia şi că fusese zidit de ultimul Domn al Ţării Româneşti. Avurăm curiozitatea de a pătrunde înauntru pentru a-l vedea: îl găsirăm foarte regulat şi zidit europeneşte, ornat pe dinauntru cu plafonuri bogate şi cu picturi bune, dar mobilele fuseseră luate de către slujitorii Porţii în vremea detronării nefericitului său stăpân. Atunci fusese transformat într-un han pentru nevoile călătorilor”.

Trei ani mai târziu, în 1717, palatul a revenit în stăpânirea urmaşilor lui Constantin Brâncoveanu, eliberaţi din exilul impus de turci la Kutahya, în Asia Mică. În 1719 îl va adăpsti pe domnitorul Nicolae Mavrocordat care, de teama ciumei ce bântuia prin Bucureşti, îşi va stabili temporar reşedinţa aici, la invitaţia Mariei Brâncoveanu, văduva fostului domn. Cum Ştefan Brâncoveanu – al doilea fiu al domnitorului, cel pentru care fusese zidit palatul – nu a avut moştenitori direcţi pe linie masculină (ci doar o fiica, Maria, decedată în 1773), urmaşii primului fiu al voievodului, Constantin, vor fi cei care îl vor moşteni până la începutul secolului al XIX-lea. Astfel, dupa moartea Mariei Brâncoveanu (decembrie 1729), palatul a intrat în posesia marelui ban Constantin Brâncoveanu (1707-1762), nepotul domnitorului. Urmaşul său, Nicolae (1730-18 ianuarie 1804), va ajunge şi el mare ban şi îl va moşteni. În timpul războiului ruso-turc din 1769-1774, el va trece de partea ruşilor, fapt ce atrage răzbunarea turcilor, care devastează cumplit palatul. Tot Nicolae Brâncoveanu este cel care – conform mărturiei istoricului austriac F.J. Sulzer, ce a vizitat Mogoşoaia în 1781 – va demola plafonul boltit al unei săli (unde erau pictate portretele strămoşilor familiei) şi îl va înlocui cu un tavan simplu. Fiul lui Nicolae Brâncoveanu, numit tot Constantin, murind la o vârstă fragedă (în mai 1772), palatul va fi moştenit, din 1804, de fratele său, marele ban Manolache Brâncoveanu (1748-25 aprilie 1811), cu care se continuă istoria familiei. Ultimul proprietar în linie directă va fi Grigore Brâncoveanu (1767- 27 aprilie 1832).

În martie 1821, de frica oastei lui Tudor Vladimirescu ce se apropia de Bucureşti, Grigore Brâncoveanu se va refugia de la Mogoşoaia la Braşov, lăsând palatul de izbelişte. Pandurii îl vor ocupa, provocând un incendiu ce va distruge din nou interioarele. În 1832 a murit şi acest ultim vlăstar al familiei Brâncoveanu. Cum din căsătoria sa cu Elisabeta Balş nu a avut urmaşi, la 16 martie 1824, ei o vor adopta pe Zoe Mavrocordat (1805-1892), fiica lui Alexandru Mavrocordat şi a Catrinei Balş.

BIBEŞTII REFAC PALATUL

Moştenind Mogoşoaia, Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu se va căsători, în 1826, cu Gheorghe Dimitrie Bibescu (1802 – iunie 1873), domn al Ţării Românesti (1842-1848), istoria palatului cunoscând o nouă perioadă de renaştere, sub semnul familiei Bibescu, care îl va deţine până în 1947. Pasionat constructor, domnitorul Gheorghe Bibescu se va ocupa, între 1842-1848, de restaurarea lui, înălţând concomitent un impozant palat la Băneasa, rămas neterminat. Revoluţia de la 1848 va duce la abdicarea domnitorului şi la exilul său în Franţa.

Mogoşoaia va rămâne în proprietatea celui de-al doilea fiu al său şi al Zoei Brâncoveanu, Nicolae G. Bibescu, care va continua renovarea palatului în perioada 1860-1880, apelând la serviciile unui arhitect francez.

“Cu această din urmă ocazie – nota arhitectul Grigore Ionescu – , aspectul exterior al palatului se schimbă, prin aceea că arhitectul francez reface faţada dinspre miazănoapte, adăugând unele încăperi şi decorând-o cu patru coloane aduse de la celălalt palat brâncovenesc, din Potlogi; înalţă întregul edificiu, construind o cornişă nouă, formată dintr-o serie de arcuşoare lombarde ridicate pe console de piatră şi modifică în acelaşi timp şi forma tuturor ferestrelor, pe care le înalţă, înlocuind arcul în plin centru cu un trilob”.

Asadar, în 1870 s-au efectuat urmatoarele modificări: lărgirea aripii de miazănoapte cu un mic etaj II şi decorarea faţadei ei cu coloane aduse de la Potlogi; modificarea ferestrelor de la etaj, realizarea cornişei cu console de piatră; acoperirea palatului cu ardezie, în loc de şindrilă, cum era înainte; realizarea celor doua balconaşe de pe faţada dinspre lac, ce încadrează loggia; zidirea cerdacului de pe faţada apuseană; distrugerea decoraţiei interioare şi exterioare. De remarcat faptul că, la renovare, s-au folosit materiale luate de la celelalte reşedinţe brâncovenesti: patru coloane de la Potlogi, două coloane şi un boiandrug, bogat sculptate, de la intrarea principală a palatului Brâncoveanu-Bibescu de pe Dealul Mitropoliei, Bucureşti.

Nicolae G. Bibescu va zidi, în parc, cavoul care va adăposti mormintele ultimilor proprietari ai Mogoşoaiei şi ale rudelor lor. El se va ocupa cu administrarea moşiei şi fabricii de zahar de la Chitila, pe care a înfiinţat-o în 1875, lăsând palatul în părăsire. La moartea lui, în 1890, domeniul va fi administrat de fiica sa, Marie-Nicole (1856-1953), căsătorită în 1902 cu Alexandru Darvari.

Din păcate, nici Marie-Nicole Bibescu nu se va ocupa de palat, preferând să locuiască în vila clădită de tatal ei. “Pe vremea lui Marie-Nicole – îşi amintea Constantin Argetoianu –, palatal, în ruină, fusese lăsat mai departe cucuvelelor, iar un fel de oribil “chalet” elvetiano-tiganesc, clădit sub stăpânirea lui Nicolae Bibescu-Elchingen, servea de conac de petrecere babei isterice şi întregului tacâm de venetici ce mişunau în jurul Dărvăreştilor”.

Sora ei, Elena (Lala) Bibescu (1869-1946), marchiză de Belloy, coproprietară a Moşiei Mogoşoaia, vânduse 1.600 de pogoane de pământ marelui proprietar agricol Sava Şomănescu, oferindu-i chiar, “pentru o suma minimă, Palatul Brâncoveanu, atunci părăsit şi părăginit, cu lacul de acolo”. Cosmopolitul moşier a refuzat oferta marchizei de Belloy, palatul fiind astfel salvat, căci “fără îndoială, Şomănescu n-ar fi făcut ceea ce a facut Martha Bibescu, redând palatului viaţă, scăpând astfel de la pieire unul din puţinele monumente istorice pe care le avem, dând în acelaşi timp o lecţie de respectare a trecutului familiei Bibescu, proprietara palatului”.

UN CADOU PRINCIAR …

Dezinteresată de palat, dar nu şi de moşia care-i asigura veniturile, Marie-Nicole Darvari se va lasa cu greu convinsă să vândă întregul domeniu vărului ei primar, George Valentin Bibescu: “Au trebuit ani îndelungaţi până să [o] hotărască Martha [Bibescu] pe Marie-Nicole să vândă Mogoşoaia lui G.V.B[ibescu], să o pună pe numele ei, şi ani şi ani mulţi până să recladească palatul, biserica şi clopotniţa, casa nouă, bucătăriile vechi etc.”.

În cele din urmă, în 1911, tranzacţia este încheiată, şi Mogoşoaia devine proprietatea soţilor Martha şi George Valentin Bibescu, în istoria palatului începând o epoca nouă, de reconstrucţie şi fast, vechea reşedinţă a Brâncovenilor recăpătându-şi, pentru mai bine de trei decenii, strălucirea de odinioara. Este meritul incontestabil al Marthei Bibescu de a fi restaurat palatul, redându-ne astfel un monument pe care timpul şi indiferenţa oamenilor l-ar fi ruinat definitiv, daca nu intervenea gestul salvator al rafinatei aristocrate.

Descendentă a două ilustre familii boiereşti române, ca fiica a lui Ioan N. Lahovary (1848-1915) si a Smarandei Ema Mavrocordat (1862-1920), Martha Bibescu (28 ianuarie 1886 – 28 noiembrie 1973) va primi o educaţie aleasă, dezvoltându-şi devreme gustul artistic, talentul literar, cucerind Parisul la începutul secolului XX. Se va căsători, la 21 iunie 1902, cu prinţul George Valentin Bibescu, nepotul fostului domnitor al Ţării Româneşti, care, în 1911, va cumpăra de la verisoara sa palatul din Mogoşoaia, dăruindu-i-l tinerei sale soţii. Ghislain de Diesbach, autorul celei mai solide monografii a Marthei Bibescu, aprecia gestul lui G.V. Bibescu ca fiind singurul mod de a-i smulge pe soţia din bratele prinţului Charles de Beauvau-Craon, idilă ce a fost la un pas de a-i distruge căsnicia: “E o manevră măiastră, inspirată, poate, de mama lui, căci perspectiva de a reface această clădire, la care ţine, e singurul mijloc de a o lega pe Martha nu numai de România, dar şi de o viaţă activă”. Dar nu numai acest calcul l-a determinat pe George Valentin Bibescu să cumpere Mogoşoaia, actul său fiind şi de natură sentimentală: aici (în cavoul lui Nicolae G. Bibescu) era înhumat tatal său, George Bibescu (14 martie 1834 – 7/20 mai 1902), a cărui viaţă, excepţională şi aventuroasă, este rezumată în epitaful dăltuit în marmura ce-i străjuieşte mormântul. Alături, în stânga, va fi depusă şi soţia sa, Marie Henriette Valentine, contesă de Caraman-Chimay. Născută la castelul din Menars, pe Valea Loarei, în 15 februarie 1839, ea s-a căsătorit la Berlin – în 24 octombrie 1875, după ce divorţase de prinţul de Bauffremont – cu George Bibescu şi a încetat din viaţă la Bucureşti în 25 august 1914.

… ŞI UN GEST SALVATOR

Devenită stăpână a Mogoşoaiei, Martha Bibescu va locui la început în Villa Elchingen, palatul fiind inutilizabil. Aici, în chalet-ul verişoarei sale Marie-Nicole, “estetismul ei s-a străduit şi a reuşit să îmblânzească banalitatea unor încaperi fără plan şi fără proporţii prin tonul şi ritmul amănuntelor. Acolo a lansat dânsa moda pereţilor văruiţi, liberati de orice ornament sau podoabe, a spaţiilor libere cât de largi, a pervazurilor, uşilor şi ferestrelor negre, a străchinilor mari, pline cu flori, asezate pe pardoseală, a scaunelor şi meselor joase şi comode”.

Făcând o permanentă navetă între Posada (castelul lui G.V. Bibescu de la Comarnic, judeţul Prahova) şi Mogoşoaia, Martha Bibescu va începe, în septembrie 1912, lucrările de restaurare a palatului, apelând pentru aceasta la o echipă de meşteri italieni, condusa de arhitectul veneţian Domenico Rupolo. Tot de la Veneţia, unde proprietara va merge împreună cu arhitectul, vor fi aduse materialele necesare decorării interioarelor palatului. Rupolo este cel care va imprima faţadelor palatului un aspect veneţian, răzuind vechea tencuială şi tratându-le în caramidă aparentă. “Dându-i-se în felul acesta o îmbracaminte mult mai trainică – aprecia Grigore Ionescu –, edificiul a căpătat şi un izbutit joc de culoare, cenuşiul pietrei din coloane, balustrade, arcuri şi console armonizându-se, cât nu se poate mai bine, cu roşul patinat al cărămizilor bătute de ploaia şi de soarele atâtor ani”.

Lucrarile au evoluat încet, atât datorită complexităţii lor, cât mai ales datorită izbucnirii războiului. Totusi, viaţa a continuat la Mogoşoaia, Martha Bibescu avându-i aici oaspeţi, în august 1913, pe regele Carol I şi regina Elisabeta, care-i apare ca “o zâna didactică”, iar un an mai târziu, în 26 septembrie 1914, luând cina în compania principilor moştenitori Ferdinand şi Maria, a primului-ministru Ionel Brătianu şi a soţiei sale Eliza, a Simonei Lahovary, verişoara gazdei, a lui Leon Ghica Dumbrăveni şi a lui I.G. Duca.

Doua persoane i-au ţinut companie Marthei la Mogoşoaia în această perioadă: prinţesa Maria, viitoarea regină a României, şi Emanuel Bibescu. Prinţesa Maria şi Martha Bibescu vor lega o strânsă prietenie, cimentată şi de afinitati artistice. “Tocmai această iubire a frumosului, pe care o împărtăşeam amândouă – îşi va aminti Regina Maria –, ne-a făcut să fim ani îndelungaţi tovaraşe strâns legate. Ne plăceau la amândouă grădinaritul şi florile, ne plăcea să plănuim locuinţe ciudate şi originale, să colecţionăm pietre antice sau să descoperim colţuri tainice neexplorate, biserici vechi, case părăsite şi atâtea alte lucruri pline de farmec, pentru care alţii aproape n-au ochi. Ne plăceau cărţile şi poezia, şi culorile frumoase, şi sunetele clopotelor în depărtări; da, ne asemănam în multe privinţe”. Cât despre Emanuel Bibescu, o puternică pasiune a transformat o relaţie de familie (era văr cu soţul Marthei) într-una intimă.

JAF ŞI APRECIERE … GERMANĂ

Lucrările de restaurare de la Mogoşoaia sunt întrerupte în timpul războiului, începând cu 1916. Martha Bibescu va ramâne la Mogoşoaia, dar va merge aproape zilnic la Bucureşti, unde va lucra în spitalul fondat de Regina Maria. În noiembrie 1916, palatul din Mogoşoaia este bombardat de aviaţia germană, proprietara lui mărturisindu-i arhiepiscopului Raymond Netzhammer că “a fost luat ca obiectiv din cauza acoperişului său mare şi uşor de reperat de la distanţă”.

Distrugerile au fost importante, nu atât la palat, cât la Villa Elchingen. Revenind la Mogoşoaia în 16 ianuarie 1917, de teamă ca germanii să nu rechiziţioneze domeniul, Martha Bibescu constată, împreună cu arhiepiscopul Netzhammer, proporţiile dezastrului: “Castelul vechi, care necesită înca multe reparaţii ca sa fie locuibil, are un aspect fantomatic. [ …] Războiul a trecut prin şi peste casă. [ …] Totul este distrus: mobila, furată, şi cea rămasă, sfărâmată şi făcută surcele, geamurile, sparte, podelele, pline de moloz şi gunoi, uşile, scoase din balamale”.

Întoarsă în România în 1920, Martha se va ocupa şi de Mogoşoaia, reluând lucrările de restaurare sub conducerea bătrânului arhitect veneţian Rupolo. În 1921, sarcina îi va reveni tânărului şi rafinatului arhitect George M. Cantacuzino, nepotul de soră al lui George Valentin Bibescu. “în vara anului 1921 – îşi va aminti el – lucram la restaurarea palatului brâncovenesc din Mogoşoaia. Cu o ceată de meşteri iscusiţi în cioplirea şi întrebuinţarea cărămizii, cu o şatră întreagă de ţigani şi cu doi pietrari greci, mă străduiam să schimb mândrei locuinţe domneşti aspectul ei de tragică ruină, ca o poveste de Edgar Poe. Încetul cu încetul, bolţile prăbuşite se refăceau, crăpăturile adânci ale zidurilor se umpleau, pietrele căzute se puneau la loc, şi întreg palatul ieşea la iveală din tărână adunată la picioare de vânturile vremii şi ale uitarii”.

Astfel, dupa cum îşi aminteşte Constantin Argetoianu, care a vizitat palatul la 1 iunie 1932, “Martha Bibescu, pornind de la pereţii găsiţi în picioare, a realizat o minune arhitecturală. Minune pe dinafară, minune pe dinăuntru, minune de jur-împrejur – minune, de la tainica grădiniţă florentină, în care merişorul creşte printre lespezi de piatră alături de trandafirul frumos, trufaş şi prost agăţat de bolţile ce prelungesc vechea bucătărie brâncovenească, şi până la terasele înflorite ce îşi scaldă treptele în apele stătute ale lacului, pe oglinda căruia se lăfăiesc foile largi de nufăr. Totul e armonie în această operă fără disonanţe; nici o frântură de linii, nici un gol nu supără ochii. Înăuntru, nici o mobilă, nici un obiect care să nu se supună ritmului de înaltă preocupare artistică, ce domneşte pretutindeni”.

Inaugurarea palatului va avea loc în iunie 1927, la eveniment participând George Valentin Bibescu (care, în 24 martie 1925, donase palatul şi moşia Marthei Bibescu, în prezenţa unui notar parizian), soţia sa şi arhitectul italian Rupolo. Totusi, lucrările de amenajare a interioarelor vor mai continua în anii 1930-1935 sub conducerea lui G.M. Cantacuzino.

În încăperile remodelate ale palatului, Martha Bibescu a strâns obiecte de artă dintre cele mai valoroase, legate de familiile Brâncoveanu, Bibescu, Mavrocordat, Pellaprat şi De Chimay. “În această reşedinţă, unică în Ţara Româneasca şi, probabil, în tot răsăritul Europei – nota Argetoianu –, prinţesa Martha, în sufletul căreia răsună atâtea coarde şi se zbat atâtea patimi şi tradiţii, a ştiut să adune şi să împace amintirile mai multor lumi şi să le aşeze în mareţia încăperilor atât de îngăduitoare în proporţiile lor, încât nu resping nimic”.

În vestibul se aflau: două sfeşnice aduse de la biserica lui Constantin Brâncoveanu din Doicesti (judeţul Dâmboviţa), două picturi italiene (Beatrice şi Iisus Hristos) provenite din colecţia contesei Marie de Montesquieu, portretul doamnei Mariţica Văcărescu (a doua soţie a lui Bibescu-vodă), realizat de Carol Popp de Szathmary, portretul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul (1641-1709) şi portretul lui Pierre-Paul [de] Riquet [de Caraman], fondatorul familiei De Chimay, din care descindea soacra Marthei Bibescu.

În sala din faţa foişorului era expus portretul Mariei Leszczynska, regina Franţei, soţia lui Ludovic al XV-lea. Sala mică a Tronului păstra amintirea domnitorului Gheorghe Bibescu prin câteva obiecte personale: tronul (fotoliu de pluş cu lemnărie poleită, sub un baldachin) şi sceptrul, trei tablouri ce îl reprezentau pe domnitor şi pe prima lui soţie, Zoe Brâncoveanu, două săbii ce i-au aparţinut, precum şi mantaua.

Sufrageria palatului era mobilată în stil Ludovic al XV-lea, pereţii fiind îmbracaţi cu patru tapiserii executate după desenele marchizei de Pompadour. Piesele de rezistenţă ale încăperi erau un pendul provenit din colecţia castelului de la Versailles şi două tablouri reprezentându-i pe prinţul de Chimay şi Pierre-Paul [de] Riquet. Salonul de muzică amintea, prin decoraţie, de familia domnitorului Constantin Brâncoveanu: o broderie de mătase, de 50 m2, realizată în anii 1930-1932 de Nora Steriadi, interpreta tabloul votiv de la Mănăstirea Hurezi.

În bibliotecă, mai multe tablouri recreau o genealogie imperială a familiei Bibescu. Emilie Pellaprat, fiica împaratului Napoleon I şi bunica lui George Valentin Bibescu, era reprezentată într-un tablou de Guerin (1809). Din castelul de la Chimay au fost aduse la Mogoşoaia trei portrete ale prinţului şi prinţesei de Chimay, iar din palatul lui Napoleon de la Malmaison au fost recuperate doua harfe ce au aparţinut împărătesei Josephine şi fiicei ei, Hortense [a Olandei]. În fine, într-un dormitor se aflau portretul lui Brâncoveanu-vodă, adus de la Muntele Sinai, şi cel al regelui Ludovic al XIV-lea copil, provenit din colecţia ducelui de Berry.

PĂUNII DE LA MOGOŞOAIA

Restaurat şi mobilat, împrejmuit de un frumos parc, în cadrul căruia se remarcă grădina italiană, palatul de la Mogoşoaia a putut primii, până în 1945, vizita celor mai interesante personalităţi străine şi române, de la lordul Thomas [of Cardington], Reginald Hoare, Franklin Mott-Gunther, Adrien Thierry, Gaston Dumergue, Antoine de Saint-Exupery, Jacques Truelle sau Rene de Weck la patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Tătărăscu, Constantin Argetoianu, Grigore Gafencu, Nicolae Iorga, Panfil Şeicaru sau Mihail Sebastian. Diplomaţi, oameni politici, scriitori, artişti, prelaţi vor fi oaspeţii Marthei Bibescu în noua ei reşedinţă. În 30 mai 1937, patriarhul Miron Cristea va oficia, în paraclisul palatului, botezul nepotului Marthei, George Ghica-Comăneşti. “Păunii s-au înmulţit la Mogoşoaia – îi scria Martha patriarhului Miron - , şi când voi mai avea cintea de a primi pe Sanctitatea Voastră aici, poate că va alege dintre ei pentru grădinile Patriarhiei sau pentru moşia sa.”

Mogoşoaia a avut parte, în 1940, şi de o “vizită”a legionarilor, care, percheziţionând palatul, au confiscate multe manuscrise ale Marthei Bibescu şi importante documente ale familiei: “Îmi fură toate hârtiile mele dragi. Toate manuscrisele care alcătuiesc Opus Magnum al meu – Nimfa Europa, Phoenixul sorţii focului - , scrisorile, nenumăratele scrisori care se află la Mogoşoaia: ale soacrei mele către socrul meu, corespondenţa domnului Bibescu, cea a domnitorului Constantin Brâncoveanu cu Cancelaria Imperială de la Viena, cu împăratul Carol al-VI-lea, tatăl Mariei Tereza, cu împăratul Leopold al-II-lea. Pe scurt, tot ce poartă fie şi urma unui cuvânt scris de mâna omului. Până şi poemele manuscrise pe care mi le-a dăruit Claudel, până şi fotocopiile manuscrisului lui Anatole France, până şi scrisorile autografe ale lui Bismarck către soacra mea, până şi scrisorile lui Alfons al XIII-lea către mine, până şi albumul verde etc. nimic nu scapă de confiscare […]. Inexpugnabila fortăreaţă, unde se baricadează sufletului meu, a fost pângărită de brutele verzi în ziua de 23 noiembrie 1940. ”

În timpul războiului, Mogoşoaia a fost locul de întâlnire a mai multor diplomaţi aliaţi, oaspeţi ai Marthei Bibescu. După bombardamentele anglo-americane din 1944, între 27 aprilie şi 24 septembrie 1944, Palatul Mogoşoaia va deveni sediul Legaţiei Elveţiei în România, condusă de Rene de Weck, Martha Bibescu primind lunar 100 000 de lei chirie.

După 6 martie 1945, situaţia palatului se schimbă, moşia Marthei Bibescu fiind expropriată. Prinţesa-scriitoare obţine însă de la noile autorităţi permisiunea ca palatal să fie declarat, prin decretul din 25 aprilie 1945, monument istoric. În septembrie, castelana de la Mogoşoaia va părăsi definitiv România, palatal trecând în proprietatea fiicei sale, Valentina (27 august 1903-1974), şi a soţului acesteia, Dimitrie Ghica-Comăneşti (care mai stăpânea un splendid palat la Comăneşti, judeţul Bacău). Ultima lovitură vine în martie 1949, cu prilejul exproprierii tuturor moşiilor, când domeniul Mogoşoaia, cu palatal şi parcul său, este trecut în proprietatea statului roman, iar soţii Ghica-Comăneşti sunt arestaţi (17/18 martie) şi li se impune domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş. Sub noua stăpânire, palatal este devalizat de toate bogăţiile interioare, tablourile sunt risipite aiurea, biblioteca, asemeni, abia în 1957 organizându-se aici un muzeu de artă brâncovenească.

CAVOUL BIBEŞTILOR

Parcul Palatului Mogoşoaia adăposteşte – în cavoul prinţului Nicolae G. Bibescu – o adevărată necropolă de familie, figuri importante găsindu-şi aici adihna veşnică: prinţul Nicolae G. Bibescu (1830-1iunie 1890), fiul domnitorului Gheorghe Bibescu, şi soţia sa, Helene-Louise Ney d Elchingen (3 aprilie 1842-5iulie 1893); prinţul George Bibescu (14 martie 1834-7/20 mai 1902), fratele său, şi soţia sa, Marie Henriette Valentine, contesă de Caraman-Chimay (15 februarie 1839-25 august 1914); prinţesa Eelisabeth Bibescu (născută Asquith, 26 februarie 1898-6 aprilie 1945), fiica fostului premier englez Herbert Henry Asquith şi soţia lui Anton Bibescu; prinţii Mihai Basarab-Brâncoveanu (4 aprilie 1921-10 august 1943) şi George Basarab-Brâncoveanu (27 martie 1922-19 septembrie 1944), aviatori căzuţi la datorie în al doilea război mondial.

Soţul Marthei Bibescu, prinţul George Valentin Bibescu (3 aprilie 1880 – 2 iulie 1941), este înhumat în biserica zidită de Constantin Brâncoveanu, o frumoasă lespede funerară – decorată cu stema familiei Bibescu, purtată de doi lei, cu vulturul încoronat – dăltuind în marmură fascinanta poveste a vieţii celui care “a străbătut cerurile Europei, Asiei, Africei şi Americei, 1930 - 1941” şi care a fost “pilot – aviator, brevetat la Pau (Franţa, 9 decembrie 1909), întemeietorul Ligii Aeriene Române (1910), întemeietorul Școlii de Aviaţie de la Băneasa (1910), comandant al primei escadrile militare de recunoaştere (1913), comandant al companiei de infanterie marină pe Siret (1917), comandant de artilerie motorizată la Budapesta (1918 - 1919) şi preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale, ales de zece ori de – a rândul de patruzeci şi trei de naţiuni. ”

O vizită la domeniul din Mogoşoaia – aureolat de prezenţa atâtor generaţii de domnitori, prinţi şi prinţese – este o întâlnire unică cu istoria noastră din ultimele trei secole.